Specificul românesc

Una dintre marile probleme cu care s-a confruntat și încă se confruntă poporul român este propria sa criză identitară. De când se știe, românii întotdeauna au avut această chemare, aproape euforică, spre redescoperirea trecutului, tradițiilor, identității lor, de parcă noi ne-am fi născut orfani, iar scopul nostru în această viață este să ne facem portretul robot, să ne construim o personalitate, n-are importanță ce și cum, dar o personalitate. Dacă privim istoria României, aproape în fiecare epocă avem câte o „școală” care, prin eforturile ei, a încercat să sape adânc, până la rădăcină, pentru a scoate la iveală acea „esență” care să ne definească ca popor. A existat în istorie o Românie slavizată, la fel cum a existat și o Românie latinizată. Reforma prin care alfabetul limbii române a trecut de la scrierea chirilică la cea latină, s-a realizat prin eforturile Școlii Ardelene, care susținea sus și tare că noi suntem de viță latină.

Școala Ardeleană : Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu și Samuel Micu

Sigur că nu ne îndoim de latinitatea noastră, dar această latinitate nu trebuie privită ca pe ceva exclusivist. Nu ne putem încrede în „eroismul” împăratului Traian, îmbrățișat de istorici ca fiind „marele salvator” al triburilor tracice din zona carpato-danubiano-pontică (geto-dacilor). Evident, mentalitatea vest europeană, dominată de materialism și pozitivism, este incapabilă să întrevadă dimensiunea spirituală a unui popor. Lipsită de această calitate, istoricii europeni (care nu sunt lipsiți nici de o doză considerabilă de europocentrism), au etichetat ca fiind „primitive”, „neevoluate”, „barbare”, acele populații care nu se preocupau prea mult de partea materială a vieții. După mentalitățile greacă și romană, nu erai „civilizat” decât dacă purtai togă și tunică, dacă te preocupau dialectica și retorica, dacă erai hedonist sau te delectai în arene, privind cum oameni erau sfâșiați de animale sălbatice. Dacă îți plăceau „pâinea și circul”, erai civilizat. Dacă nu, erai dat la o parte, erai un barbar, un înapoiat, un străin (cuvântul barbar provine de la grecescul βάρβαρος, devenit în latină barbarus, care înseamnă străin, straniu). Nu doar vechile civilizații greacă și romană au adus contribuții spirituale sufletului european. E important să aruncăm o privire și către celelalte popoare.

Îmbrăcămintea romanilor

În ciuda acestui fapt, există ceva care delimitează Europa de Est de Europa de Vest. Europa de Vest, occidentală, mai laică, mai materialistă și mai dornică de acțiune, se deosebește net de Europa orientală, care este mai calmă, mai religioasă (mai mistică am putea spune), mai contemplativă. Dacă stăm să facem o analiză de ansamblu întregului continent, ajungem la concluzia - una dintre ele, căci concluzii pot fi nenumărate - că, într-un fel, Europa de Est a „stagnat”. Putem afirma că majoritatea mișcărilor s-au realizat în occident, veșnicul neliniștit, niciodată mulțumit de sine, care caută mereu „soluții” la problemele vieții, probleme pe care el însuși nu le cunoaște prea bine. Pe bună dreptate, filozofii occidentali au rămas cei mai neliniștiți oameni din istoria gândirii omenești. Pentru a se împăca cu lumea, aceștia și-au formulat sisteme filozofice în care să se refugieze, terorizați de viață și de timp. Au scris și cărți, ca nu cumva aceste sisteme să se piardă.

Nietzsche, unul dintre marii „neliniștiți” ai vremii

Revenind la România, ea face parte din Europa de Est, așadar contemplativă. Privind înapoi, România s-a situat dintotdeauna pe linia de plutire. Am putea spune, fără să exagerăm, că poporul român s-a bucurat de o continuitate în timp cum n-a avut niciun alt popor din Europa orientală. Era și o glumă la un moment dat:

„- Băi, tu știi de ce strămoșilor noștri li se spuneau daci?

- De ce?

- Pentru că sunt d-aci...”

Sigur că gluma nu e lipsită de adevăr. Românii n-au fost niciodată cuceriți în totalitate, chiar dacă o bună parte din ei au fost sub stăpânire romană (au existat așa-zișii „daci liberi”, iar provincia romană Dacia n-a cuprins întreg teritoriul românesc de azi) sau austro-ungară. Este de-a dreptul surprinzător faptul că românii n-au fost niciodată stăpâniți cu totul, trăind în schimb doar fragmentați. Această atitudine conservatoare a poporului român în istorie trebuie căutată în însăși structura spirituală a acestui neam. Și de unde altundeva o putem deduce decât din creațiile populare?

Cunoaștem cu toții basmele în care binele învinge răul, fiind o temă care se repetă. Deducem de aici că românul iubește dreptatea, dar este și optimist, deoarece triumful binelui asupra răului presupune nădejde. Este de remarcat caracterul „ritualic” al acțiunilor din basme. De pildă, Harap-Alb - unul dintre eroii basmelor românești, în același timp și arhetip - ia parte la acte cu caracter inițiatic (faimoasele probe pe care le întâlnim de fiecare dată în basme), pentru a putea merge mai departe sau pentru a obține ceva de care are nevoie. Pentru a-și alege calul, Harap-Alb e nevoit să umple o tavă cu jăratic, s-o așeze în herghelie, iar calul care se va apropia primul de ea, îi va fi încredințat. Întâmplarea a fost că tocmai calul cel mai slab și mai pricăjit s-a apucat să mănânce din jăratic, dar tocmai acesta se va dovedi cel mai bun în înfrângerea forțelor răului. Așadar, românul nu judecă lucrurile după înfățișare, ci după esența lor.

Păstor român

Un alt punct de vedere este vocabularul. În limba română avem cuvântul „dor”, care nu are echivalent semantic în altă limbă. Putem spune că în majoritatea creațiilor populare avem de-a face cu un lirism bogat. Românul este sentimental, de asta nu ne putem îndoi. Poetul național Mihai Eminescu, s-a inspirat din folclorul românesc. Citindu-l, ai impresia că te lovește un val de sentimente, care te îmbată și te trage și pe tine odată cu el. Acest sentimentalism al românilor i-a dat bătăi de cap lui Mircea Eliade, care dorea o generație virilă, creatoare, pusă pe fapte mărețe, care să-i întreacă pe occidentali. El însuși a avut de luptat cu această melancolie încă din copilărie. Imaginea românului autentic este aceea de cioban (căci îndeletnicirea proprie românului este păstoritul) care cântă la fluier șezând pe o piatră, alături de oile sale, meditând și contemplând în voie natura care, pentru el, e plină de semnificații. Fie că ne convine sau nu, aceasta atitudine este a noastră și ne-o asumăm, tocmai pentru că ne-a ajutat să ne conservăm identitatea și spiritul. Ea provine din vremuri foarte îndepărtate. Nu ne îndoim de faptul că tracii au avut această atitudine, deoarece nu i-a preocupat prea mult partea materială a vieții. Uitându-ne la tracii de nord, la geto-daci, cu precădere la regii Burebista sau Decebal, vedem că nu purtau haine regale sau coroane de aur precum conducătorii „popoarelor civilizate”. Ei se mulțumeau cu opincile și cu căciula de lână. Această indiferență față de acțiune a geto-dacilor le-a venit de hac, deoarece nu erau pregătiți pentru invazii străine, fiind mai preocupați să contemple natura. Acesta este și motivul pentru care daca a dispărut, deoarece nu au existat oameni care să scrie în limba dacă, astfel că nu ne-a parvenit niciun text. Este totuși semnificativ faptul că soldații lui Decebal au reușit să reziste unei invazii a armatei romane, în anii 101-102, chiar dacă nu aveau pregătirea acesteia.

Portret înfățișându-l pe Decebal

Nimic nu e mai debil pe lume decât să-ți dorești să fii altcineva, căci fiecare este unic în felul său, cu bune și cu rele. Românii sunt nemulțumiți de faptul că nu sunt „corecți și cinstiți precum nemții”, ceea ce este absurd. Ne este mai puțin cunoscut faptul că neamțul este pesimist și trăiește o anxietate care este proprie poporului german. Nemții fac buni războinici tocmai pentru că sunt pesimiști. Dar nu suntem aici ca să judecăm poporul german, deoarece nu-i cunoaștem structura spirituală. Cert este că această atitudine contemplativă nu ne poate trage în jos, deoarece istoria a demonstrat că românul mai are o latură ascunsă: este un luptător viteaz. Un popor care a reușit să țină piept otomanilor și altor popoare invadatoare, rămânând întotdeauna în picioare, nu se poate complace într-un asemenea hal, absolut penibil din punctul nostru de vedere, încât să-și dorească să fie ca altcineva. Așa ceva este chiar imposibil. României nu i se potrivește deloc atitudinea occidentală, materialistă și laică, aflată veșnic în criză și în căutare de soluții. Vrând sau nevrând, rămânem în continuare la natura noastră contemplativă care, dacă ar fi să recunoaștem, nu ne-a lăsat niciodată la greu. Această atitudine mistică a permis României să accepte creștinismul-ortodox de bună voie și să-l integreze cu mare ușurință în sânul spiritualității sale.

Suntem datori să explorăm patrimoniul spiritual sub care stăm, mai ales în aceste vremuri tulburi, când se dorește eliminarea Creștinismului din Europa și desființarea statelor naționale și culturile acestora odată cu ele.